Dragă bunica,

Deşi a trecut ceva timp de când tu nu mai eşti printre noi, încă simt că pot găsi un răspuns la întrebările mele prin intermediul tău. Mi-aduc aminte de toate clipele în care eram revoltata că lumea din jurul meu capătă alte dimensiuni decât cele cunoscute de mine. Cei 7 ani petrecuţi la ţara, plus toate vacanţele mele de vară, m-au făcut să înţeleg că lumea adevărată nu o putem cunoaşte decât prin prisma unor oameni simpli.

Poate că nu aş fi înţeles atât de bine romanele româneşti, nu aş fi ştiut de ce Moromete şi Ion ţin atât de mult la un amărât de pământ, nu aş fi înţeles ce înseamnă arat, semănat, treierat, nu aş fi apreciat mămăligă şi cocartaul făcute în ceaunul din bătătura casei.
Poate că fără anii petrecuţi desculţă prin bolovănii de pământ din porumb nu aş fi ştiut niciodată să păşesc fruntaş în viaţă şi poate aş fi avut bătături la fiecare pas pe care continuăm să îl fac în afară lanului de porumb.
Poate că dorinţă de a prinde iepuraşi când mergeam la cosit de lucernă, de a prinde insecte şi fluturaşi când mergeam la stâna de oi pentru că ne venise rândul la brânză, poate că fără aceste lucruri banale pentru unii, fascinante pentru mine, nu aş fi devenit om. Iar tu ştii bunico că cel mai frumos lucru în viaţă e să fii om.

Mă gândeam la cât de fericită e generaţia mea. Sau poate o parte din ea. Mulţi dintre noi am păşit pe meleagurile româneşti, am cunoscut satul şi l-am iubit. Ne-am jucat cu ţărâna, cu beţe şi cu corcoduşe, am plimbat calul, am dus gâştele şi păsările în vale şi am jucat ţăruşul cu boabe de porumb. Iar acum, acum bunico cei mici se joacă numai cu Bakugam, Pokemon, iar în cel mai bun caz cu câte un ursuleţ ce este la promoţie în Real. Bicicletele pentru cei mici sunt acum cu motor, nu mai au probleme că frână nu merge, că s-a rupt coroniţă, că sunt coarnele strâmbe, singura lor problemă stă în lipsa cunoaşterii.

Chiar dacă nu voi şti ce destinaţie să trec pe scrisoarea mea, voi şti sigur că tu eşti destinarul ei. Poate că nu am apucat să spun niciodată, dar bunico, trebuie să îţi mulţumesc pentru copilăria ce m-a făcut să cred că lucrurile simple sunt de fapt cele mai complexe.

Poate că unii oameni sunt duri doar în exterior. Din această categorie de oameni face parte bunicul. Niciodată nu s-a exteriorizat şi niciodată nu a recunoscut că e mulţumit de ceva. Sentimentele lui pentru orice vietate păreau nule, chiar şi atunci când verişoara mea a venit în braţe cu o căţeluşă şi l-a rugat să o păstreze la ţara... că e singur, că îl apară, că mai are cu cine să vorbească.

Într-un sfârşit, la insistenţele nepoţilor lui a acceptat. Acea căţeluşa a făcut şi alţi căţeluşi, până când generaţie după generaţie a apărut ea: Georgiana (un nume cam neinspirat pentru un câine, dar dacă mătuşă mea la acest nume a învăţat-o să răspundă). Din nefericire pentru bunicul, căţeluşa noastră mai face şi pe vulpea uneori... când mai uită el să îi dea mâncare.

Mi-aş permite să spun că cine nu a pescuit niciodată nu ştie ce înseamnă relaxare. Dacă aş fi psiholog, în mod sigur aş prescrie ca reţetă celor ce suferă de orice boală câteva zile la pescuit pe malul unei bălţi.
Pe vremea lui Ceauşescu, satul meu şi zonele înconjurătoare erau cunoscute pentru orezăriile ce dădeau producţii care depăşeau uneori întreaga producţie de orez a ţării noastre. Fiind la doar câţiva kilometri de Dunăre, sistemul de irigare nu era o problemă. Canalele întregi de orez, cât şi hectare întinse de sfeclă de zahăr, cartofi şi fasole puneau stăpânire pe întreaga vale. Sătenii munceau de se speteau la colectiv, încercând fiecare să îşi umpla traistă cum ştia mai bine. Un lucru era însă benefic pentru apropierea satului de Dunăre: era mult peşte. Dar cine să îl mai mănânce? Oamenii aveau căruţe şi saci întregi de peşte, scoici şi raci, veniţi din Dunăre pentru a încânta bucătăria rurală.

Situaţia nu s-a schimbat prea mult de atunci. Cu excepţia faptului că au fost furate toate plăcile de beton care erau folosite la orezărie, toate geamurile şi lemnele ce formau saivanele, că au fost tăiate de ţigani şi firele de înaltă tensiune, peşte încă se mai găseşte. Iar de fiecare dată când mergem la bunici nu pierdem ocazia să dăm o raită şi la baltă. Aşa, doar de dragul vremurilor bune.

Cei care vor să meargă câteva zile la pescuit, le recomand zonele Măcesu de Jos, Dunăreni, Nedeia, Bechet, Săpata. Dacă s-ar investi în aceste zone, în mod sigur turismul rural din România ar avea de câştigat. O Delta Dunării neexploatata.

Căruţa:


Gâştele:

Păierul:

Calul:

Culesul viilor este una dintre cele mai vechi meserii practicate de săteni. Deşi pare un lucru relativ simplu, întreţinutul unei vii se face cu multă muncă şi dorinţă de a-ţi vedea roadele cât mai spectaculoase. În zona Olteniei, majoritatea viilor au struguri "zaibăr", care necesită o îngrijire deosebită şi condiţii de climă favorabilă.

Există mai multe etape până se ajunge la culesul vii. În primăvară, via trebuie tăiată, însă cu mare grijă, pentru că există doar anumite buturugi şi crengi care au nevoie de această operaţiune, cele care au o vechime de 2-3 ani. După această etapă, când buturugile încep să crească şi să facă frunze şi struguri, via trebuie stropită, cam în luna iunie, cu piatră de vie.
Între timp, dacă apare iarbă, aceasta trebuie eliminată prin prăşit sau datul cu prăşitoarea. Prăşitul trebuie să se facă de 2-3 ori de la tăiat şi până la cules.

În sfârşit, cea mai satisfăcătoare muncă, este cea în care sunt culese roadele, zeci de căruţe străbat drumurile comunale cu căruţele pline de struguri de un mov închis , în timp ce acasă femeile pregătesc butoaiele, damigenele şi strositoarea. Deşi este o muncă copleşitoare şi mulţi abandonează la a mai îngriji o vie, satisfacţia de a ţine în mână un scârci de strugure cules de tine depăşeşte cu mult muncă fizică.